Pages

marți, 28 mai 2013

Psihanaliză de stradă

Ieri seara la plimbare. Îl găsesc pe Mitică la colțu' blocului: în pijama, bărbierit, aranjat, curat, bălăngănindu-se în stânga şi-n dreapta de prea multă singurătate.



La 18 ani a plecat de la casa de copii şi la 32 încă se mai străduieşte să primească o casă de la autorități.

Pe măsura ce discut cu el tremuratul dispare, se relaxează şi începe să-mi povestească despre el. Îl ajut unde nu înţelege sau unde nu ştie cum să-mi spună ce are de spus.

Îmi arată din obiectele personale, mă roagă sa-mi pun şi eu punga pe cap, să văd cum e, aşa face el şi tare ar vrea să mai existe încă o persoană pe lumea asta exact la fel.

Partenogeneza explică tendința omului de a arunca ceva dincolo de moarte. De a lăsa în urma sa fiinţe sau existențe asemănătoare: prin artă, prin scris, prin educaţie, prin tot ceea ce face.

Omul are nevoie să lase în urma sa ceva la fel ca el, cât mai aproape de sinele din viață.

Unii se fac profesori şi lasă în urmă elevi. Alţii creează artă şi sculptează opera care-i va face nemuritori.

Mai toată lumea face copii care vor semăna cu părinţii.

Omul se supără când cineva nu vrea sa devină la fel ca el, când cineva îi spune că se poate şi altfel: dezvoltă anumite fixaţii.

Chiar ieri discutam cu cineva care nu putea să accepte ca se poate şi altfel, fiind în domeniul psihologiei mă îndruma sa merg la psihiatru pentru că nu sunt de acord cu el: nu putea sa accepte că se poate şi altfel şi că, un om ca Mitică ar putea să ştie psihologia pe care doctoratul nu i-a făcut-o cunoscută.

Un om de cultură m-ar fi îndrumat să-l citesc pe Kant ori pe Schopenhauer ori vreo carte de i-a plăcut mult.

Un preot mi-ar fi zis că nu ştiu nimic despre patristică şi că bine ar fi să citesc Filocalia.

Polițistul mi-ar vorbi despre Codul Penal iar medicul m-ar învăţa cum să am grijă de corpul meu.

Cei de la BUG Mafia se declară mulţumiţi, când, după ce cântă, ascultătorii rămân la fel de supăraţi ca ei: adică lasă în urmă fiinţe similare.

Profesorii se mândresc cu elevi care devin ca ei spunând ca sunt copii buni şi învaţă (dar, la rândul lor, se dovedesc rigizi în a cunoaşte ceea ce elevii i-ar putea învăţa).

Aşa apar cercurile de informaticieni, de psihologi, de matematicieni, de medici, de psihanalişti (deh..): nu poţi intra într-un astfel de grup social daca nu te sincronizezi cu limbajul lor, nu poţi sta acolo dacă nu ai devenit un informatician, un matematician, un psiholog, un medic, în fine, un psihanalist.

Când cel din preajma ta nu e ca tine, nu-i înţelegi limba şi-atunci ai putea sa decizi că e ceva în neregulă cu el.

Apare conflictul.

Puya nu poate să vorbească ca un mare om de cultură, dar nici omul de cultură nu poate să vorbească ca Puya.

Eu, ca privitor extern trebuie să mă întreb cine are dreptate. Dar e simplu: eu am !

Fiecare dintre noi trei are dreptate: este dreptatea personală. Cu alte cuvinte, există normalităţi personale şi normalităţi sociale. Întrebarea (banală) care apare aici este: cum te mişti dintr-o parte în alta? Când o ţii pe-a ta şi când te dai cu grupul?

Răspunsul e la fel de banal: când ai argumente sa faci ca tine; dacă nu ai, mai aşteaptă o vreme, caută argumentele.

Oamenii de cultură blamează periferia (zicea Puya într-o melodie), aşa cum cei care reprezintă periferia blamează oamenii de cultură. De ce ar avea omul de cultură dreptate în fața celui care îşi face multe tatuaje, fumează iarbă şi poate mai prizează şi ceva cocaină?

Hmm... probabil din cauza unor pârghii pe care le creează tot cel cu carte multă: morala, religie, conduita de "bun simț"..

Golanii de pe stradă agresează cu pumnul, fizic, dar adevărul e că şi intelectualii agresează.

Agresiunea intelectualului e de natură emoţională.

Va urma


0 comments:

Trimiteți un comentariu