Maturitatea afectivă: integrarea psihanalitică a obiectului bun și rău

Unul dintre cele mai importante semne ale maturității afective, descris încă din lucrările Melaniei Klein și dezvoltate ulterior în psihanaliza contemporană, este capacitatea de a integra imaginea „bună” și „rea” a celuilalt într-o reprezentare coerentă, stabilă și nuanțată.

În dezvoltarea timpurie, copilul trăiește lumea în mod scindat:

ce e plăcut = bun; ce frustrează = rău.

Această divizare este o apărare necesară, dar primitivă.

Odată cu maturizarea psihică, apare posibilitatea de a conține simultan ambele realități:

că omul din fața noastră ne poate oferi bucurie și frustrare, acceptare și limită,

prezență și absență — fără ca relația să se prăbușească.

Asta înseamnă integrare.

Nu perfecțiunea relațiilor ne definește maturitatea, ci toleranța față de imperfecțiunea lor.

În plan afectiv, integrarea obiectului bun și rău înseamnă:

• să nu idealizăm exagerat atunci când suntem văzuți sau validați;

• să nu devalorizăm radical atunci când suntem dezamăgiți;

• să putem rămâne în relație și când apar diferențe, limite, frustrări;

• să recunoaștem că atât noi, cât și celălalt avem zone luminoase și zone umbrite.

Aceasta nu este doar o achiziție psihică, ci un act de responsabilitate emoțională.

Integrarea devine astfel baza relațiilor adulte: stabile, flexibile, capabile să ducă ambivalență, nu doar intensitate sau proiecție.

În ultimă instanță, maturitatea afectivă înseamnă a putea iubi fără a anula

și a putea critica fără a distruge.

Este momentul în care „obiectul bun” și „obiectul rău” încetează să mai fie două imagini separate — și devin o singură persoană reală, cu care putem construi o relație reală.