Pendula

Vara asta m-am îndrăgostit

De o fată ce nu stătea.

Toată ziua se mișca,

Când în stânga, când în dreapta —

Pendula, iubita mea.

Fata asta nu stătea:

Când la mare, când la munte,

Când în țară, când afară,

Pendula, iubita mea,

Toată ziua se plimba.

Relația o îngrozea,

Nu putea în ea să stea,

Se-nroșea, se rușina,

Se-apropia… apoi fugea.

Nu putea, nu-și asuma,

Relația nu o știa.

Când venea și când pleca,

Pendula, iubita mea,

Se făcea că nu știa

Cine este, ce-și dorea.

Din afară ea părea

Pendula, iubita mea,

Femeia perfectă, da —

Își construia imaginea,

Incongruentă cu ea.

Avea zâmbetul senin,

Dar în piept un gol deplin,

Spunea „simt”, dar nu făcea,

Spunea „vreau”, dar nu rămânea.

Eu stăteam. Ea se mișca.

Eu vedeam. Ea se-ascundea.

Eu voiam să fie „noi”,

Ea trăia doar înapoi.

Pendula, iubita mea,

Nu era rea, nu mințea —

Doar că frica o purta

Mai intens ca dragostea.

Pendula, iubita mea.

https://www.youtube.com/watch?v=OOO4ROO_sPM

 

Maturitatea afectivă: integrarea psihanalitică a obiectului bun și rău

Unul dintre cele mai importante semne ale maturității afective, descris încă din lucrările Melaniei Klein și dezvoltate ulterior în psihanaliza contemporană, este capacitatea de a integra imaginea „bună” și „rea” a celuilalt într-o reprezentare coerentă, stabilă și nuanțată.

În dezvoltarea timpurie, copilul trăiește lumea în mod scindat:

ce e plăcut = bun; ce frustrează = rău.

Această divizare este o apărare necesară, dar primitivă.

Odată cu maturizarea psihică, apare posibilitatea de a conține simultan ambele realități:

că omul din fața noastră ne poate oferi bucurie și frustrare, acceptare și limită,

prezență și absență — fără ca relația să se prăbușească.

Asta înseamnă integrare.

Nu perfecțiunea relațiilor ne definește maturitatea, ci toleranța față de imperfecțiunea lor.

În plan afectiv, integrarea obiectului bun și rău înseamnă:

• să nu idealizăm exagerat atunci când suntem văzuți sau validați;

• să nu devalorizăm radical atunci când suntem dezamăgiți;

• să putem rămâne în relație și când apar diferențe, limite, frustrări;

• să recunoaștem că atât noi, cât și celălalt avem zone luminoase și zone umbrite.

Aceasta nu este doar o achiziție psihică, ci un act de responsabilitate emoțională.

Integrarea devine astfel baza relațiilor adulte: stabile, flexibile, capabile să ducă ambivalență, nu doar intensitate sau proiecție.

În ultimă instanță, maturitatea afectivă înseamnă a putea iubi fără a anula

și a putea critica fără a distruge.

Este momentul în care „obiectul bun” și „obiectul rău” încetează să mai fie două imagini separate — și devin o singură persoană reală, cu care putem construi o relație reală.