O poveste psihanalitică

Când m-am născut în lumea asta, nu ştiam nimic. Pierdusem paradisul în care-am stat o veşnicie, o viaţă şi o nemurire, pierdusem corp din corpul meu. Am fost înjumătăţit, îmbucătăţit, rupt de mine şi de mamă, căci mama eram eu, şi eu cu mama eram unul.

Am plâns mai tare ca niciodată, căci confuz fiind nu ştiam pe unde s-o apuc. Am simţit o plesnitură, şi-am ţipat: "Tu eşti smintit?" nu vezi cât eu sunt de mic, şi fragil; tu dai în mine?! Nu ţi-ar fi puţin ruşine…

Psihanaliză de stradă

Ieri seara la plimbare. Îl găsesc pe Mitică la colțu' blocului: în pijama, bărbierit, aranjat, curat, bălăngănindu-se în stânga şi-n dreapta de prea multă singurătate.

Povestea Potoganului

Să tot fie vreo trei săptămâni de când aşteptam, plictisit, un prieten, să mergem în oraş.

Stăteam lâng-un bloc de pe vremea comunismului, cu un părculeț tipic, construit din ciment, fiare și lemne unde, urmează să aflu, se derula intens, un joc social complex:

Povestea povestilor

Omul este prin excelență o fiinţă socială. Încă de la naştere se întâlneşte cu alţi oameni și au loc interacţiuni esenţiale devenirii sale, pe întreg parcursul vieţii: este mângâiat, plesnit (pentru ca medicul să afle ce-i trebuie despre sănătatea sa), îngrijit, adus mamei ori lăsat singur în incubator.